Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul adevărului,
               Care pretutindenea eşti şi pe toate le împlineşti,
                     Vistierul bunătăţilor şi Dătătorule de viaţă,
                            vino şi Te sălăşluieşte întru noi
                  şi ne curăţeşte pe noi de toată întinăciunea
                     şi mântuieşte, Bunule, sufletele noastre.

Ortodoxia te face sfânt!

Ortodoxia te face sfânt! Chesarie Codreanu, stareţul Dobrovăţului

                                                                                                              

motto: Dragostea îl preface pe cel ce iubeşte în chipul celui iubit: dacă‑L iubeşti pe Dumnezeu, dumnezeu vei fi; dacă‑l iubeşti pe diavol, diavol vei fi; dacă‑ţi iubeşti trupul, trup vei fi. Aceasta este cea dintâi lucrare a iubirii: de a uni pe cel ce iubeşte cu cel iubit.
(Fericitul Augustin)



     Cel ce caută odihnă sufletului său, negreşit o va găsi în mănăstirea Dobrovăţului pentru părinţii îmbunătăţiţi ce vieţuiesc acolo. De‑ajuns îi este omului să ceară sfat de la părintele Mercurie, ori să grăiască cu părintele Ştefan, dar mai ales să ia povaţă de la stareţul acestei ultime ctitorii a sfântului voievod Ştefan. Iar creştinul poate avea îndrăzneală, întrucât pe părintele Chesarie oamenii nu‑l despart de Dumnezeu, pentru că l‑am văzut slujind lor ca sfinţilor.



      M-am întâmplat odată la Dobrovăţ, acum mulţi ani în urmă, când i‑au poposit o sută de pelerini în noapte! Nu s‑a mâhnit nici o clipită că au venit atât de târziu, ba mai mult de‑atât, cu mare dragoste s‑a ocupat personal de găzduirea lor (care n‑a fost uşor lucru ţinând cont de mulţimea oaspeţilor), îndemnându‑i apoi să guste peştele pe care înadins îl cumpărase cu o zi ’nainte din târgul Ieşilor. (Iscuşind eu mai târziu, aveam să aflu că el, dimpreună cu obştea, nu mai mâncaseră de luni bune peşte la vreun prânz...). Când mai erau doar câteva clipe până la ceasurile miezului nopţii şi‑a adunat fraţii şi a purces către străvechea biserică a lui Ştefan. Începeau Ceasurile, Miezonoptica, Utrenia...

     Însă mai mult decât dragostea lui de oaspeţi a cântărit mângâierea şi pacea ce avea s‑o dăruiască acelor pelerini obosiţi şi încurcaţi în cursele zilnice ale vrăjmaşului, pe care i‑a şi convins să‑şi iubească viaţa aşa cum era şi să mulţumească lui Dumnezeu pentru felul în care îi ajută să‑şi ducă crucea. Fără să ştie poate, părintele Chesarie dăruia roada Duhului: bucuria. Iar aceasta este de fapt dragostea: bucuria de a face altora bucurie. Dragoste de aproapele însă, nu poate avea decât cel ce nu mai iubeşte nimic dintre cele vremelnice...

     Dacă ţi se‑ntâmplă să grăieşti cu părintele Chesarie simţi că vorbeşti cu un vechi prieten al tău, dar şi al Lui Hristos, iar dacă eşti obosit de lume, de la el vei căpăta nădejde de mântuire şi vei pleca mult mai întărit în credinţă. Aceasta pentru că părintele a făcut demult pace lăuntrică cu el însuşi.

- Părinte, văd că trupul ţi‑e aspru de post şi nevoinţă, dar cu noi eşti îngăduitor la toate...

- Dragostea de Dumnezeu nu‑ţi îngăduie să te gândeşti doar la tine, măi George. Ştii că nu te mântuieşti singur: aceasta îţi vine de la aproapele. Cum se zice că „l‑ai văzut pe aproapele tău, L‑ai văzut pe Dumnezeu”, nu?

- Da, părinte. Aşa spune Clement Alexandrinul.

- Mântuitorul le‑a spălat picioarele ucenicilor şi ne‑a spus să facem şi noi la fel. Aşa că pentru mine este bucurie mare să vină fratele meu la mine, că m‑ajută să mă smeresc şi să mă mântuiesc.

- Nu merităm noi atâta dragoste, părinte...

- Când e vorba de cele ale trupului nu mai stai să faci osebire între cel drept şi cel nedrept, între cel bun şi cel rău, ci împarţi toate fără a mai căta la faţa omului. N‑a făcut şi Hristos tot aşa? Şi nu tre‑ să ne asemănăm Lui? Să facem ce trebuia să facă şi Adam, ca să dobândim asemănarea cu Dumnezeu. Lucrurile sunt simple, nu‑i nevoie de multă teorie: faci, după putere, ce‑a făcut Hristos pe pământ „şi vei fi viu”. Că Iisus a fost îndelung răbdător când era hulit şi n‑a încetat să facă bine oamenilor, deşi aceştia L‑au omorât. Iar El n‑a scris nimic, ci a zis: „luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi‑vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre. Căci jugul Meu e bun şi povara Mea este uşoară.” (Matei 11, 29-30)

- Ieri însă, părinte, aţi făcut ce scria cu un verset mai înainte: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi”...

- Ţi‑am mai spus: am făcut ceea ce era dator să fac, că primirea de oaspeţi e lucru dumnezeiesc: nu ştii pe cine adăposteşti sub acoperiş.

- Aşa ar trebui să facem şi noi, cei din lume, părinte, dar din păcate s‑a cam răcit dragostea dintre noi. Chiar mă‑ntreb de multe ori pentru care pricină am ajuns astfel, doar noi eram un neam primitor şi ospitalier?

- Măi George, sfântul Maxim Mărturisitorul spune că „nu vei putea să iubeşti pe tot omul dacă nu vei dispreţui lucrurile lumii”. Ai căpătat răspunsul. Au venit peste român toate „binefacerile” acestei libertăţi şi l‑au acaparat atât de tare că a uitat de Dumnezeu şi de poruncile Lui. În special agoniseala asta, iubirea de arginţi i‑a învârtoşat inima. Dar eu trag nădejde că‑şi va reveni degrabă, că nu e proprie neamului nostru răceala asta dintre fraţi.

- Să de Domnul, gheronda. Că numai El ne mai poate schimba. Altceva acuma, că tot am vrut să vă întreb: e greu să fii egumen, părinte?

- Măi, ca stareţ, tuturor toate trebuie să mă fac, ca să ne izbăvim cât mai mulţi. Mai greu e să nu‑I răpesc judecata lui Dumnezeu şi să nedreptăţesc pe cineva. De tine e bine că „a cugeta se poate singur, dar a iubi numai în doi”, cum zicea Feuerbach. Iacătă: eu altă treabă n‑am, fără numai decât dragostea de fraţi. Şi pe asta mi‑o pun întotdeauna înaintea judecăţii. Şi aşa trag nădejde să nu nedreptăţesc pe cineva din obşte şi să supăr pe Dumnezeu, crezându‑mă cumva mai curat decât ceilalţi.

- Păi asta‑i smerenie adevărată părinte!

- Eeh! Nu ştiu eu ce‑i aceea, măi ­George.

- Părinte, se‑ntâmplă uneori să fiu nedreptăţit şi, deşi ştiu că trebuie să rabd lucrul acesta şi că Dumnezeu este cel care împarte dreptatea, îmi vine greu să nu mă mâhnesc.

- Ţi se‑ntâmplă asta pentru că nu cauţi desăvârşit ceea ce Domnul ţi‑a poruncit şi te ocupi de tine însuţi. Că dacă nu te‑ai apăra tu – ori în cazul tău, n‑ai simţi nevoia să te îndreptăţeşti (pentru că aceasta îţi aduce mâhnirea) – s‑ar ocupa Dumnezeu de nedreptăţirea ta şi, crede‑mă că ar face‑o mai bine decât tine. Da’ aşa facem noi: vrem să le rezolvăm pe toate şi să nu răbdăm nimic de la fraţii noştri. Lui Dumnezeu însă, îi cerem mereu să ne rabde aşa plini de păcate cum suntem. Ţi se pare drept?

- Nu, gheronda. Dar nădejdea mea e ca nici Dumnezeu să nu fie drept cu noi, pentru că atunci ar trebui să ne piardă pe mulţi dintre cei ca mine, adică slabi în credinţă. Mai bine mila Lui să fie peste noi!

- De n‑ar fi îndurările Lui nici noi n‑am mai fi stat acum de vorbă, că eram de mult pierduţi pentru păcatele noastre. Şi vezi, El ne cheamă mereu – că inimile noastre tânjesc după Dumnezeu – dar noi suntem cei îndărătnici şi potrivnici, prin gândurile noastre! Iar lucrul ăsta nu lui Dumnezeu îi face rău, ci nouă, pentru că noi ne pierdem astfel pacea...

- E grea paza asta a gândurilor, părinte.

- E grea dacă nu eşti atent la ea. Dar dacă vezi că ele nu‑ţi aduc pace şi tihnă lăuntrică, nu‑ţi mai însoţeşti mintea cu ele, că sunt de la potrivnicul diavol. Trebuie oleacă de osteneală ca să nu primeşti astfel de gânduri şi de mare ajutor îţi este rugăciunea inimii în războiul ăsta. Dar numai aşa îţi vei dobândi liniştea şi te vei întări în bucurie şi dragoste dumnezeiască.



     Părintele Chesarie este un stareţ de care se bucură toţi oamenii, de la cei tineri până la cei bătrâni, pentru că el însuşi răspândeşte bucurie. N‑am văzut vreodată tristeţea lipită de chipul său, deşi întotdeauna şi‑a făcut griji pentru obştea şi mănăstirea sa. Nu cădeanici atunci când nu mai avea putinţa de a răzbate prin încâlcelile lumeşti ce‑l poticneau în administrarea mănăstirii, căci înmulţea rugăciunea şi Domnul nu‑l lăsa vreodată singur în necaz. Nu suferă niciodată în lipsuri pentru că în ele descoperă socotinţa lui Dumnezeu de a‑l face să vadă binefacerile cu care a fost binecuvântat mai ’nainte de vreo strâmtorare. „Poate că asta este voia Domnului, ca în felul ăsta să mă lepăd de cât mai multe lucruri şi aşa să mă apropii mai mult de El” – mi‑a mărturisit odată la hramul Adormirii Maicii Domnului de la Iviru (de la care este nelipsit!). „Şi e cu putinţă să te laşi de toate părinte, ca să rămâi numai cu Dumnezeu?” – l‑am iscodit eu atunci. „Măi, dacă mai simţi dorinţa de a mai păstra ceva, e semn că nu L‑ai descoperit încă pe Hristos!”. „Înseamnă că se poate totuşi”, am gândit eu în noaptea privegherii athonite. După un alt timp, când Danieleii se întreceau în Teriremuri şi iviriţii ne tratau cu o kerasmă ca să ne facă privegherea mai lesnicioasă, iar l‑am iscodit pe părintele Chesarie:


- Cine se va mântui, părinte? Cel ortodox, catolicul sau protestantul?


- Măi, asta‑i întrebare dogmatică, da’ eu am să‑ţi răspund duhovniceşte, cum zice Psalmistul: „cel nevinovat cu mâinile şi curat cu inima, care nu şi‑a luat îndeşert sufletul său” (Psalm XXIII, 4). Acela, cu siguranţă se va mântui.


- Avva Petroniu spunea că nu ştie dacă restul se vor mântui, dar cel ortodox cu siguranţă va ajunge în împărăţia lui Dumnezeu.


- Şi avea dreptate, dar el grăia de cel cu adevărat ortodox. Or, noi, dacă am fi cu adevărat dreptcredincioşi (ortodocşi), n‑ar mai exista alte religii pe pământ, pentru că ortodoxia te face sfânt. Şi cine dintre noi n‑ar vrea să fie sfânt? Cui i‑ar mai trebui să‑şi caute mântuirea în altă parte? Însă un lucru e clar: Hristos nu ne mântuieşte împotriva voinţei noastre. Altfel l‑ar mântui şi pe diavol. Despre izbăvirea celorlalţi pomeneşte sfântul Ioan Gură de Aur în Omiliile sale la Matei: „de ar fi făcut drepţii mii şi mii de fapte bune, răsplătirea lor va fi tot un dar de la Dumnezeu, că li s‑a dar Cerul şi Împărăţia şi o atât de mare cinste în schimbul unor atât de mici şi neînsemnate fapte” (am căutat noi textul mai târziu). Deci dacă se vor mântui, numai prin mila lui Dumnezeu se va face aceasta. Nu putem cunoaşte noi planul lui Dumnezeu din veac şi nici dreptatea Lui (decât în parte, „ca într‑o ghicitură”), pentru că noi judecăm lucrurile după mintea noastră mărginită, or ştii ce se rosteşte la Taina Sfântului Maslu: că înţelepciunea şi dreptatea lumii acesteia este ca o cârpă lepădată înaintea Domnului. Însă noi putem să ne rugăm pentru ei şi Dumnezeu, văzând inimile lor, poate să‑i aducă la cunoştinţa Adevărului şi să‑i întoarcă la ortodoxie.


- Bine ziceţi „să‑i întoarcă”, căci părintele Rafail Noica numea ortodoxia „firea omului”. Cu alte cuvinte omul, dacă‑şi vine în fire, se‑ntoarce la ortodoxie.


- Şi părintele Florovsky vedea ecumenismul ca pe o întoarcere la ortodoxie. Există însă şi certitudini în privinţa mântuirii. De pildă, oamenii ar putea scăpa de Judecată dacă ar face ce a spus Hristos: „Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi”. (Matei VII, 1).


- Greu lucru. Mai ales în vremurile de azi, părinte.


- Greu, dar la Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă: dacă te‑ai sili să nu‑ţi judeci aproapele şi ai avea rugăciune curată, să nu te îndoieşti că Dumnezeu te va ajuta să te mântuieşti într‑astfel. Dar un lucru trebuieşte să nu uite omul: că „înafara Bisericii nu există mântuire” – cum spunea sfântul Ciprian al Carthaginei. Poţi să ai fapte vrednice de pomenire, dacă nu eşti în Biserică şi în dreaptacredinţă, acestea nu te vor mântui. Acelaşi sfânt mai zicea că „nu poate fi martir cel ce nu este cu Biserica” chiar de s‑ar da să fie ars pe rug. („Nu pot rămâne cu Dumnezeu cei ce nu vor să fie uniţi cu Biserica lui Dumnezeu. Chiar dacă vor arde pe rug sau vor fi daţi fiarelor sălbatice, aceea nu va fi coroana credinţei, ci pedeapsa trădării şi nu sfârşitul glorios al celui cu virtute religioasă, ci moartea din disperare. Unul ca aceştia poate fi ucis, dar nu poate fi încoronat. Mărturiseşte că e creştin, ca şi diavolul care adesea minte că e Hristos, căci Însuşi Domnul ne atrage luarea-aminte şi zice: Mulţi vor veni în numele Meu spunând: Eu sunt Hristos, şi pe mulţi vor înşela. După cum el nu e Hristos, chiar dacă înşeală cu numele, la fel nu poate fi creştin cine nu rămâne în Evanghelia lui Hristos şi a adevăratei credinţe” – spunea sfântul Ciprian). Acuma, hai! Gata cu teologhisirea că încep Ceasurile şi pierdem mântuirea! (adevărat era că grăiam în curtea mănăstirii, deci „în afara bisericii”!).
     Tare bine ne era nouă acolo, că tot lucrul nostru era sub acoperământul Maicii Domnului...


    Fiul drepcredincioului Gheorghe şi al Mariei Codreanu s‑a născut la 12 septembrie 1959, în ţinutul Tutovei, la Bârlad şi a căpătat la botez numele de Costică. După el, avea să li se mai nască şi o fiică pe care au botezat‑o cu numele de Lucia. Bârlădean fiind, Costică a făcut şcoala primară şi liceul industrial învăţând să meşteşugul rulmenţilor – meserie ce avea să‑l ducă de‑acasă vreme de doisprezece ani, ca să‑şi câştige traiul la... „Rulmentul” Braşov. Crescut în frica, dar şi dragostea de Dumnezeu, tânărul Codreanu avea să tânjească mereu de dorul lui Hristos şi dându‑şi seama de zădărnicia celor trecătoare ale lumii, a ales calea cea strâmtă – dar care duce către împărăţia cerurilor – închinoviindu‑se la mănăstirea Sihăstria, în anul 1990. Pentru c‑a fugit de pe pământ la cer, stareţul Victorin Oanele l‑a tuns în monahism cu numele de Chesarie în 1992, naş de călugărie fiindu‑i un alt egumen: parintele Pahomie Cătană de la Sihla. Un an mai târziu, la 9 septembrie 1993, era hirotonit în treapta diaconiei, iar la praznicul Naşterii Maicii Domnului din anul 1994, tot la Sihăstria, era făcut ieromonah. Din 7 mai 1995, părintele Chesarie Codreanu poartă de grija mântuirii obştii mănăstirii Dobrovăţ, ultima zidire a sfântului voievod Ştefan (1502). Părintele Chesarie şi‑a luat licenţa în Teologie ortodoxă pastorală, absolvind cursurile la zi ale Facultăţii de Teologie din Iaşi, în 2010.

Autor: George Crasnean
Revista "Lumea monahilor" nr. 64, octombrie 2012

Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mã pe mine pãcãtosul!