Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul adevărului,
               Care pretutindenea eşti şi pe toate le împlineşti,
                     Vistierul bunătăţilor şi Dătătorule de viaţă,
                            vino şi Te sălăşluieşte întru noi
                  şi ne curăţeşte pe noi de toată întinăciunea
                     şi mântuieşte, Bunule, sufletele noastre.

ARTICOLE


CE L-A IMPUS PE ŞTEFAN CEL MARE ŞI SFÂNT

ÎN CONŞTIINŢA NAŢIONALĂ?

CÂTEVA ASPECTE*


Pr. Dr. Ioan Moldoveanu
Lector Facultatea de Teologie Ortodoxă
 „Justinian Patriarhul”




    A vorbi despre Ştefan cel Mare şi Sfânt sau despre epoca pe care el a marcat-o este făptuire anevoiasă, chiar dacă privilegiată, dată fiind bogăţia de informaţii cu care un cercetător trebuie să „manevreze”.
   Când trebuie să vorbim despre marele domn suntem puşi în dificultate, pe de-o parte, de bogăţia de informaţie, dar suntem puşi în dificultate şi de personalitatea complexă a voievodului şi sfântului. Ar părea că folosind astfel de „expresii clişeu” – mare domn, personalitate de excepţie, geniu diplomatic – o facem să acoperim neputinţa de a cuprinde personajul în întreaga sa complexitate. Fără îndoială este greu de vorbit despre personalitatea lui, căci ea include multe aspecte: apărător de ţară, apărător al creştinătăţii, deci cruciat, patron al artei şi al cuturii, sprijinitor al Bisericii şi ctitor de lăcaşe sfinte, ajutător al Locurilor Sfinte de la Muntele Athos. În ceea ce priveşte comportamentul său, nu putem trece prea lesne peste evlavia ce-l caracteriza. Toate calităţile menţionate mai sus provin din această ultimă: credinţa sa necondiţionată. Religiozitatea domnitorului este una indiscutabilă. Evident nu este singurul domn român despre a cărui intensă credinţă se poate vorbi, dar el constituie totuşi un caz particular, prin aceea că nu începea sau nu sfârşea nici o lucrare sau luptă, fără post şi rugăciune[1], iar apoi dedica victoria vreunui sfânt protector, căruia îi ridica şi vreo biserică[2]. De aici şi sfinţenia sa. Dar argumentele vor mai urma...
   Oricum, Ştefan cel Mare a fost înveşnicit în istoriografia românească datorită portretului pe care cronicarii[3] i l-au făcut. Mă refer la cel mai bun dintre ele, acela al lui Grigorie Ureche: „Fost-au acest Ştefan Vodă om nu mare de statu, mânios şi degrab vărsătoriu de sânge nevinovat; de multe ori la ospeţe omora fără giudeţu. Amintrilea era om întreg la fire, neleneşu şi lucrul său ştia a-l acoperi şi unde nu te gândiiai, acolo îl aflai. La lucruri de războaie meşter, unde era nevoie însuşi se vâria, ca văzându-l ai săi să nu se îndepărtiaze şi pentru aceia raru războiu unde nu biruia. Şi unde biruia alţii, nu pierdea nădejdea, că ştiindu-se căzut gios se ridica deasupra biruitorilor[4]. Se vede bine, sunt aici trăsăturile unui om politic excepţional, trăsături care contrastează însă cu cruzimea pe care i-o mai adaugă cronicarul. Ba mai mult pentru noi cei de azi ea contrastează mai ales cu sfinţenia pe care i-o atribuie în continuare acelaşi cronicar: „pe Ştefan Vodă l-au îngropat ţara cu multă jale şi plângere....Atâta jale era că plângeau toţi ca după un părinte al său, că cunoştia toţi că s-au scăpat de mult bine şi de multă apărătură. Ce după moartea lui, până astăzi îi zicu sveti Ştefan vodă, nu pentru sufletu ce iaste în mâna lui Dumnezeu, că el încă au fostu om cu păcate, ci pentru lucrurile lui cele vitejeşti, carile niminea din domni, nici mai înainte, nici după aceea, nu l-au ajunsu[5]. Cum se explică lucrurile?
   Se ştie că Ştefan a fost instalat la domnie, în aprilie 1457, în jurul vărstei de 18 ani (se născuse la Borzeşti, pe la 1438, dacă ţinem cont că la 1450 era asociat la domnie, la vârsta de 11 ani, vârstă obligatorie pentru un asfel de act)[6], urmând după o perioadă de anarhie feudală, o perioadă în care clasa boierească se întărise economic, contrapunându-se puterii domneşti. El fusese martorul asasinării tatălui său Bogdan II de către preopinentul său Petru Aron, la Reuseni, în 1451. A fost nevoit să ia calea pribegiei, iar cel care l-a ajutat să ia tronul a fost vărul său, Vlad Ţepeş, ce-i pune la dispoziţie un corp de oaste. Din momentul instalării, prioritară a devenit înlăturarea anarhiei şi restaurarea autorităţii domneşti, deziderat politic realizat uneori cu armele. Este cunoscut episodul măcelului a 60 de boieri, după biruinţa de la Baia asupra lui Matei Corvin (1467), biruinţă care ar fi fost mult mai mare dacă domnul nu ar fi trebuit să facă faţă trădării acestora.
   Din punct de vedere economic, Ştefan moştenise o situaţie fericită şi aceasta se datora faptului că Moldova se înscria pe tranzitul comercial dintre Europa Centrală şi Marea Neagră, la care ţara  beneficia de două porturi: Chilia şi Cetatea Albă. Este drept, Chilia aparţinuse domnilor munteni aflaţi sub suzeranitate ungară şi le-a fost „smulsă” acestora, în 1465, atrăgând mânia lui Matei Corvin, la 1467. Cele două ieşiri la mare, Chilia şi Cetatea Albă, urmau să avantajeze economic ţara Moldovei până la cucerirea lor de către turci (1484) şi privarea, în felul acesta, de veniturile pe care vămile de acolo le asiguraseră o bună vreme. În plus, faptul deţinerii acestor porturi   i-a mai permis lui Ştefan să întrerupă plata tributului la 1473. Situaţia a durat până la 1486, când Ştefan a fost nevoit să încheie pace cu Poarta şi să reia plata tributului. Acum se încheia perioada conflictului moldavo-otoman, iar cu un an înainte de moartea sa, Ştefan avea să obţină pentru Moldova şi statutul de autonomie.
   Şi mai era ceva. Deţinerea de ieşiri la mare constituiau un atribut de seamă al puterii imperiale, pentru că stăpânirea mării conferea întotdeauna distincţie imperială, iar pierderea litoralului românesc a fost însemnată prin implicaţiile ei ideologice din acest punct de vedere. Împăraţii bizantini se legitimau şi prin aceea că stăpâneau marea, tot aşa cum pentru domnii români va fi o mare mândrie să sublinieze în titulatura lor stăpânirea hotarului mării, a „Parathalassiei”. Parathalassia figura în titulatura lui Alexandru cel Bun, a lui Mircea cel Bătrân, iar pentru Ştefan cel Mare acest lucru însemna, potrivit mentalităţilor epocii, faptul că Dumnezeu este în favoarea marelui domn[7], tot aşa cum pierderea mării va însemna întoarcerea feţei divinităţii. Faptul pierderii de războaie era văzut de marele domn ca un semn de pedepsire pentru păcate aşa cum vedem că scria Veneţiei la 1477, puţin după înfrângerea pe care o suferise la Războieni: „eu împreună cu curtea mea am făcut tot ce-am putut şi s-a întâmplat cum am spus mai sus, care lucru socotesc că a fost voia lui Dumnezeu, ca să mă pedepsească pentru păcatele mele şi  lăudat să fie numele Lui[8]. 
    Cred că de aici trebuie pornit atunci când facem o analiză a personalităţii marelui domn, de la voia lui Dumnezeu, pe care voievodul şi-o asumă. Aşadar, întregul său program de domnie se supune acestei voi transcedentale şi imuabile în acelaşi timp.  
    Aici, aş vrea să revin asupra episodului în care Matia Corvin hotărăşte campania de la 1467 împotriva Moldovei şi trebuie să punem totuşi întrebarea de ce a trebuit să aştepte doi ani Matia Corvin pentru a-l ataca pe Ştefan. Mi se pare important acest episod pentru a lămuri câteva aspecte care l-au impus pe Ştefan în conştiinţa naţională. Voi încerca să schiţez un răspuns cât de cât plauzibil. Se pare că, în realitate, Matia Corvin nu venise să pedepsească îndrăzneala lui Ştefan de a-şi însuşi Chilia. Dacă era s-o facă, n-ar fi aşteptat doi ani. Explicaţia este aceea că Matia a fost atras în Moldova printr-o conspiraţie a lui Ştefan – este de notorietate abilitatea diplomatică a domnului Moldovei – în ideea eliberării Transilvaniei de sub suzeranitatea ungară şi numirea unui principe cum va face şi în Ţara Românească. Trebuie spus că s-a vehiculat în istoriografia românească, potrivit Letopiseţului cantacuzin, că Ştefan ar fi alipit Moldovei, pentru aproape 16 ani, Ţara Românească[9]. I-ar fi urmat în mod logic Transilvania, ceea ce l-ar putea afirma pe Ştefan cel Mare, cu puţin curaj din partea noastră, drept prim domn al unirii[10]. Aceasta se putea întâmpla numai dacă îl scotea din scenă pe Matia. Şi chiar asta îi pregătea. Puţini ştiu că, atunci când Matia întreprindea expediţia sa de pedepsire a domnului moldovean, în Transilvania chiar pornise o revoltă a secuilor, saşilor şi românilor deopotrivă, având drept scop declararea Transilvaniei ca regat independent. Lui Matia i s-a sugerat pe „anumite canale diplomatice”, că după pedepsirea transilvănenilor, ceea ce s-a întâmplat (au fost vânaţi şi reprimaţi toţi capii) n-ar fi rău să se îndrepte către Moldova. Se pare că Matia a dat crezare informaţiilor conform cărora va găsi o Moldovă goală în calea sa. Altfel nu este explicabil „curajul” pe care şi l-a asumat traversând pasul Oituz, foarte greu de trecut în condiţiile în care dincolo aştepta un Ştefan a cărui tactică de război era în atari situaţii imbatabilă (tactica terenului pârjolit), apoi să înainteze până aproape în centrul Moldovei, la Baia, în aceleaşi condiţii care includeau un domn de mare geniu militar. Surprinzător este că au găsit terenul liber până la Baia. Din momentul acesta avem certitudinea că Ştefan îi întinsese o cursă. Într-adevăr domnul avusese grijă să golească oraşul Baia, în schimb avusese aceeaşi grijă să nu uite ca în pivniţele fiecărei case să se găsească vin din belşug. Ştim că această campanie a avut loc iarna, în decembrie, deci în condiţii foarte grele pentru o atare întreprindere. Au fost lăsaţi să intre în Baia, iar aici Ştefan şi-a împropiat tactica pe care o folosise cu puţin înainte Vlad Ţepeş, aceea de a ataca noaptea. Deşi cu trupe foarte puţine, doar 12.000 de oşteni, a produs o panică extraordinară în armata ungară, pagube însemnate, însuşi Matia fiind foarte grav rănit. Biruinţa putea fi cu mult mai însemnată (biruinţă însemnând în cazul de faţă o mai precisă decimare a armatei duşmane), dacă nu ar fi fost trădarea câtorva boieri care au lăsat o breşă într-unul din flancuri, lăsându-i pe unguri să scape. Atunci, ca şi acum, au avut grijă mai de grabă de interesul lor personal, decât de acela al ţării. Aşa se şi aflase în epocă, că domnul are de luptat nu cu turcii sau cu alţii, ci prima mare bătălie trebuie dată cu boierii. A avut oricum grijă să nu lase lucrurile nepedepsite (atunci a tăiat vreo 60 de capete de bioeri), dar cu talentul diplomatic ce i-l constatăm a mai avut grijă să încheie o alianţă cu leşii (polonii), ca în cazul în care lui Matia i s-ar fi făcut poftă de răzbunare, aceştia să-l ţină „ocupat”. În concluzie la aceasta, trebuie spus că alipirea Chiliei la Moldova nu a generat imediat o reacţie a ungurilor, mai cu seamă că Ştefan a avut grijă să pară că o câştigă prin luptă, când de fapt el se înţelesese, se pare, în secret cu domnul muntean asupra acestei preluări. Intuiţia marelui Ştefan că deţinerea de ieşiri la mare îi asigura un confort economic de neimaginat n-a dat greş nici acum. Să nu uităm două lucruri: Moldova lui Ştefan era la mărimea ei naturală, adică până la Nipru şi că aceste guri ale Moldovei la Mare, adevăraţi plămâni ai ţării, trebuiau să facă parte în mod firesc din Moldova pe care diplomaţia lui Ştefan o configura şi pe care el s-a străduit toată viaţa s-o păstreze întreagă. Şi tot aşa să nu uităm că foarte multe din războaiele ruso-turce ulterioare     s-au purtat pentru aceste guri comerciale. Încă o dată vedem un domn de geniu politic. Şi încă ceva: Ştefan şi-a aşezat mormântul la Putna dintr-un considerent de care nu putem face abstracţie şi care este din nou parte a intuiţiei şi vizionarismului său: Putna este graniţa extrem nordică României. Orice încălcare a teritoriului moldovean ar fi trebuit să aibe în vedere acapararea unui teritoriu în care se află mormântul unuia dintre cei mai teribili eroi medievali. Să mă explic: este aceasta o notă de mentalitate colectivă pe care Ştefan este imposibil să nu o fi sesizat şi utilizat în vizionarismul său şi anume că în cazul în care măcar teritoriul românesc nordic ar fi fost vreodată ocupat, atunci urma că mormântul „puternicului împărat al românimii”, cum îl denumeşte Iorga[11], s-ar fi aflat în ţară străină. Şi într-adevăr, la 1940, când ruşii se pregăteau să invadeze Moldova, doar mormântul sfântului Ştefan i-a mai însufleţit pe ostaşii români care apărau nordul actualei Basarabii să oprească ofensiva rusă, în pofida ordinelor de retragere totală. Ei au încălcat ordinul, luptând la Putna pentru că acolo era mormântul celui care dorise ţara întreagă. Încă o intuiţie a voievodului se realizase, de unde deducem că numai sfinţenia sa putea mobiliza într-atâta; este numai un exemplu pentru cum s-a impus Ştefan în conştiinţa neamului românesc.
   Spuneam la început că principalul deziderat al politicii ştefaniene a fost acela de a restabili autoritatea domnului în Moldova, alterată de armistiţii prost negociate de predecesorii săi, prea preocupaţi de situaţia lor personală, şi mai puţin de stabilitatea ei economico-socială. În efortul de întărire a autorităţii scaunului domnesc a făcut apel la mica boierime şi la ţărănimea liberă, creându-şi o armată proprie de curteni. Nu era încă epoca mercenarilor, aşa încât Ştefan a trebuit să lupte împotriva propriei clase boiereşti, foarte anarhizată în esenţa ei. Ce rezolvare a găsit? Se ştie că în Evul Mediu, domnul era stăpânul cu cea mai mare putere economică, provenită din latifundiile pe care le deţinea. În plus toate locurile pustii din ţară erau de drept ale domniei, iar pe toate acestea el a colonizat cu târgoveţi, cu ţărani emigraţi din Transilvania, din Ţara Românească sau fugiţi din calea tătarilor ori aduşi de domn chiar din Pocuţia şi Podolia. Toţi aceştia stăteau pe pământ domnesc, scutiţi de orice dăjdii sau prestaţii, dar cu obligaţia de a fi oricând la arme. Aceşti oşteni-proprietari, plăieşii de mai târziu, aveau să formeze oastea de curte, ca făcând parte din rândul boierimii mijlocii, clasă intermediară deosebită. Puterea lui Ştefan a stat în această oaste de „curte”.  Trebuie să fim de acord cu P.P. Panaitescu asupra faptului că „păstrarea numelui lui Ştefan în popor până azi, pe când numele altor domni s-a şters din lumina tradiţiei, se datoreşte în mare parte acestei opere de colonizare”[12]. De aici – continuă acelaşi istoric – tragedia lui Mihai Viteazul a constat în aceea că „eroica sa epopee s-a desfăşurat în vremea oştilor de mercenari, când soldaţii de ţară n-aveau valoare pentru război, iar domnul muntean n-avea întotdeauna cu ce să-şi plătească lefegii”[13]. Astfel, Ştefan şi-a asigurat o forţă militară permanentă cu care înăuntru a putut lupta împotriva boierilor, iar în afară împotriva turcilor, polonilor, leşilor, tătarilor şi chiar a muntenilor. A fost atât de diplomat încât nu s-a luptat niciodată cu toţi la un loc. A ştiut să-şi alieze pe unguri şi pe poloni, când a avut nevoie să lupte împotriva turcului, dar a făcut front comun cu turcii, ca să apere ţara de pofta ungurilor sau a polonilor de a acapara Moldova. Sunt greu de înfăţişat într-o expunere sumară ca aceasta jocurile diplomatice pe care domnul le-a întreprins în epocă, oricum fascinante şi demne de exemplu pentru orice diplomat modern: „schimbând alianţele după împrejurări şi vremi, idealul său a fost mai mic, dar mai real – păstrarea întreagă a ţării şi a supuşilor”[14].
   Contextul geo-politic, am spune cu un termen modern, adică chiar situaţia geografică a Moldovei a făcut din Ştefan şi un luptător pentru credinţă, astfel încât se va adresa principilor creştini într-o scrisoare din 25 ianuarie 1475, imediat după teribila victorie de la Podul Înalt, în felul următor: „...cu ajutorul Domnului Dumnezeu am luat sabia în mână şi am mers împotriva duşmanilor creştinătăţii, i-am biruit şi   i-am călcat în picioare, şi pe toţi i-am trecut sub ascuţişul săbiei noastre, pentru care lucru lăudat să fie Domnul Dumnezeul nostru. Auzind despre aceasta, păgânul împărat al turcilor îşi puse în gând să răzbune şi să vie cu capul său şi cu toată puterea sa împotriva noastră şi să supună ţara noastră care e poarta creştinătăţii şi pe care Dumnezeu a ferit-o până acum. Dar dacă această poartă, care e ţara noastră, va fi pierdută – Dumnezeu să ne ferească – atunci toată creştinătatea va fi în mare primejdie.....[15]. Şi continua solicitând ajutor concret militar din partea acestora, ajutor care n-a venit niciodată. În schimb, puterile europene n-au făcut economie de cuvinte pentru a-l gratula cu titluri dintre cele mai pompoase, dintre care cel cu cea mai mare rezonanţă era acela de „adevărat atlet al credinţei creştine[16]. Ba mai mult, cronicarul polonez Jan Długosz (murind în 1480, nu a mai putut fi martorul poate celei mai tulburătoare perioade a domniei lui Ştefan), impresionat de faptele sale de arme, avea să-l propună în ochii europenilor căpitan a toată creştinătatea[17]. El a trăit cu conştiinţa că îşi apără nu numai ţara, ci şi întreaga creştinătate, putându-i-se atribui din această perspectivă calitatea de cruciat, însă unul realist, a cărui primă intenţie era nu ocuparea Răsăritului şi păstrarea integrităţii ţării sale.
    Războaiele lui Ştefan au fost defensive. Este mult prea cunoscută tactica sa de a prinde duşmanul la loc strâmt, după ce mai întâi aplica strategia pământului pustiit. Făcea parte din diplomaţia războiului. Cronicile ne dau să înţelegem că la orice luptă, marele domn nu pleca fără a solicita intervenţia divină: se făceau slujbe, se postea. Există o serie de legende potrivit cărora, de multe ori lui Ştefan i se arătaseră sfinţi care îl îndrumau către biruinţă, ca nu de mult marilor împăraţi bizantini. Acestora le va dedica Ştefan sumedenie de lăcaşuri sfinte. Unul dintre favoriţi era Sf. Gheorghe, patron al armatelor terestre, apoi Sf. Dumitru, Sf. Procopie. O semnificaţie deosebită pentru voievod o avea Cinstita Cruce, ceea ce-l apropie de modelul constantinian.

    Evident că în tot acest proces, Biserica i-a fost aproape pentru că el însuşi şi-a apropiat-o, făcând astfel începutul teribilei opere de salvare şi a culturii răsăritene, pe lângă aceea că încerca salvarea credinţei. Şi-a asociat ierarhi de seamă printre preocupările cărora s-a aflat copierea de manuscrise, precum Tetraevanghelul de la Humor, operă manuscriptă celebră azi cu care se identifică întreaga epocă artistică ştefaniană. Şi-a asociat meşteri, azi anonimi, care să-i picteze bisericile. A rămas în conştiinţa neamului şi a Bisericii lui prin programul iconografic declanşat, program care cuprindea pictarea exterioară a unora dintre bisericile sale, ca parte a unui program teologic despre care astăzi se scrie foarte mult. Şi mi-aş permite să menţionez doar un ultim studiu remarcabil al domnului Sorin Dumitrescu[18] ce vrea să ne arate că acest program nu este întâmplător, ci se află în legătură cu întreaga concepţie de guvernare a Muşatinilor care şi-au avut vârful lor în epoca lui Ştefan cel Mare şi a fiului său Petru Rareş, ce a căutat să imite cât mai fidel pe tatăl său, în tot ceea ce face, mergând până la încercarea de ieşire de sub tutela turcească[19].
    Este, în fine, fără a enumera celebrele sale ctitorii sau alte opere de artă, o epocă de deplină înflorire, cum n-o va mai atinge niciodată Moldova, poate doar în timpul lui Vasile Lupu, dar la alte cote şi în cu totul alte împrejurări.
   Opera ştefaniană – precum frumos spune un istoric contemporan – „este de o monumentalitate care nu striveşte şi de o strălucire care nu orbeşte, reuşind prin aceasta o cucerire mult mai importantă decât toate celelalte, a propriului său popor”[20].
   La acest capitol aflându-ne, nu se poate trece cu uşurinţă peste un alt fapt care l-a impus pe Ştefan cel Mare în conştiinţa întregii Ortodoxii, nu numai în conştiinţa neamului şi Bisericii sale: protectoratul Locurilor Sfinte[21].
   Ca mai toţi domnitorii de după el, Ştefan şi-a făcut o datorie din a sprijini – într-o vreme în care alţii n-o mai puteau face demult – Muntele Sfânt[22].
După căderea, pe rând, a ţărilor creştine din Asia Mică şi nordul Africii, a ţărilor ortodoxe din Balcani şi a Bizanţului şi înrobirea Patriarhiilor Apostolice, Principatele române au rămas singurul teritoriu a cărui autonomie acordată de Înalta Poartă permitea refugiaţilor greci, sârbi, bulgari, sirieni, alexandrini sau ierusalimiteni să se îndrepte către ele, acestea devenind astfel un centru politic şi cultural al lumii ortodoxe.
   Fără a-şi asuma în mod imediat responsabilitatea continuării tradiţiei bizantine, precum domnii de la Neagoe Basarab încolo, voievodul Moldovei, am văzut, şi-a însuşit semnificaţii imperiale foarte precise. Am aflat că Voievodul este înfăţişat în cronicile vremii cu numele de „Împărat”, deşi până acuma ştiam că acest nume nu a fost propriu nici unuia dintre domnii români[23]. Or, calitatea de „Împărat” este asumată în cazul lui Ştefan şi prin aceea că el şi-o exprimă ajutând Locurile Sfinte, precum odinioară marii Împăraţi ai Bizanţului. Cu alte cuvinte, calitatea de împărat se legitima şi prin protecţia pe care Ştefan a exercitat-o asupra Muntelui Athos, fapt confirmat de prezenţa numelui său în pomelnicele, cel puţin de la Protaton, unde apărea alături de celălalt teribil „ctitor a toată Sfetagora”, Neagoe Basarab, domn cu veleităţi imperiale bizantine, poate mai mult decât oricare altul care îi va fi urmat pe tronul Ţării Româneşti[24]. În cazul lui Ştefan este însă altceva. Aici trebuie să îi dăm dreptate domnului Sorin Dumitrescu când arată cu prisosinţă că Ştefan cel Mare şi Sfânt depăşeşte condiţia de asumator al idealului bizantin pe care-l vom vedea în calitatea domnilor de după el, căci el are conştiinţa „ecumenicităţii” sale, ecumenicitate care integrează atât Răsăritul, cât şi Apusul. Or, şi această gândire avansată este temei pentru sfinţenia pe care Biserica i-a  recunoscut-o[25].
   Şi mai era ceva. Monahii atoniţi, după căderea Bizanţului, reprezentau ultima enclavă de tip imperial bizantin prin conservarea a tot ceea ce păstra amintirea Bizanţului. Pe de altă parte, ei erau – să le spunem fără teamă – „spionii” de care un domn ca Ştefan avea nevoie în acţiunile lui antiotomane. Şi de aceea a sprijinit Muntele Athos, căpătând într-un fel legitimare de la aceşti ultimi rezidenţi ai Bizanţului. 
   În măsura în care marele voievod sprijinea Locurile Sfinte (Muntele Athos), ele însele conservatoare ale ceea ce fusese nu demult Bizanţul, domnia sa căpăta o dimensiune ecumenică provenită din calitatea aceasta de protector pe care o manifestaseră împăraţii bizantini. Să nu uităm că, după înfigerea stindardului cu semilună în teritoriile altădată creştine şi după stingerea ultimului împărat de la Bizanţ, Patriarhul, numit el însuşi „ecumenic”, avea să-şi asume pe deplin această calitate, împreună cu aceea de etnarh, preluată chiar din mâinile Sultanului, ambele calităţi pe care nu şi le-a mai putut manifesta în amploarea lor, fiind prea izolat ca s-o mai poată face. Se poate constata aceasta chiar de la sfârşitul XIV şi începutul celui următor, când nu mai putea nici măcar să impună vreun ierarh pentru mult râvnitul scaun al Moldovei. În acest context, domnii Moldovei, începând chiar cu Ştefan cel Mare, împreună cu cei munteni, vor prelua, aproape pe nesimţite, calitatea de etnarh pentru naţiile ortodoxe, calitate cu rezonanţă ecumenică de acum.
    Astfel, cele mai mari donaţii le-a făcut domnitorul Ştefan cel Mare la mănăstirea athonită Zografu[26], lucru despre care, de altfel, s-a şi scris foarte mult. Nu vom face decât să menţionăm pe scurt faptele care stau în legătură cu această mănăstire şi, mai apoi cu fiecare dintre mănăstirile la care domnitorul şi-a adus contribuţia sa înspre îmbunătăţirea stării acestora.
   Ceea ce Ştefan cel Mare a făcut pentru Zografu este de o aşa importanţă, încât călugărul Isaia de la Hilandar spunea încă de la 1489 pe când vizita mănăstirea că a fost „fondată” de Ştefan Vodă al Moldovei[27]. Zografu devenea, datorită lui Ştefan cel Mare, echivalentul pentru Moldova a ceea ce Cutlumuşul reprezenta pentru Muntenia.
   Ştefan cel Mare va elibera un prim hrisov la 10 mai 1466, în preajma începerii edificiului de la Putna, prin care acorda Zografului 100 galbeni ungureşti în schimbul pomenirii lui şi a familiei sale la sfintele slujbe[28]. Suma avea să fie trimisă anual şi se pare că va fi plătită şi de urmaşii domnitorului[29].
   Documentul nu este altceva decât un typikon al unui fondator, un act care seamănă cu multe altele ale lui Ştefan atunci când ctitorea câte o mănăstire acasă. Este ceea ce i-a permis marelui domn să intituleze mănăstirea Zografu în documente drept „mănăstire a domniei mele”, exprimare domnească folosită în atari ctitoriceşti împrejurări. Faptul că Ştefan numeşte mănăstirea ca fiind „a domniei mele” printr-un act cu denumire imperială bizantină – hrisov – denotă şi mai bine calitatea imperială pe care marele voievod şi-o asumă[30]. Tot în acelaşi timp, să nu uităm, Ştefan ridica necropola domnească de la Putna.
Relaţiile domnitorului cu Zografu sunt însă anterioare lui 1466, după cum s-ar putea proba din existenţa unui manuscris slavon – Faptele Apostolilor – copiat din porunca voievodului “pentru mănăstirea noastră Zografu”, la 1463, şi a încă unui alt Apostol, tot de la aceeaşi dată, ajuns însă în posesia Hilandarului[31].
     Multă vreme s-a ştiut că marelui domnitor i se datorează construcţia la 1475 (6983), deci după victoria de la Vaslui, a unei arsanale (turn-far), cu rolul de port pentru nevoile comerciale ale călugărilor[32].
    Dar, mai mult decât atât, Ştefan a refăcut complet mănăstirea Zografului, reparând partea surpată a zidului ogrăzii, chiliile şi trapeza, aceasta din urmă   isprăvindu-se de reparat în iulie 1495[33]. Cu puţin înainte de moarte, adică pe la 1502, Ştefan a refăcut din nou întreaga mănăstire, zugrăvindu-i integral catoliconul, aşa încât, atunci când vizita mănăstirea Ioan Comnen, medicul lui Constantin Brâncoveanu şi mai apoi episcop de Silistra, a putut să vadă portretul domnului pictat în exterior[34]. Din păcate, această pictură a fost distrusă prin aşa-zisele restaurări de la 1801 încolo, chipul i-a fost repictat, purtând barbă, dar fără nici o legătură cu apariţiile sale votive din celelalte ctitorii proprii[35].
   De-a lungul domniei sale, Ştefan a înzestrat mănăstirea Zografului cu odoare şi manuscrise, care stau azi mărturie a permanentei griji a domnului. Aici trebuie     să-şi fi adus contribuţia mitropolitul Teoctist şi mai apoi urmaşul său, Gheorghe, care a prins cea mai mare parte din domnia lui Ştefan[36].
   Însă, cel mai frumos manuscris ştefanian, dăruit Zografului şi păstrat azi în Biblioteca Naţională din Viena, este tot un „Evangheliar” copiat de un călugăr Filip ca să-i fie „spre rugăciune lui, soţiei Maria şi fiului Bogdan, în biserica sa de la mănăstirea Zografu unde se cinsteşte memoria martirului purtător de biruinţă Gheorghe, la 23 aprilie 1502”[37].
   Dar nu numai cartea a avut circulaţie în registrul descris de noi acum, ci vedem că, la Zografu, Marele Ştefan trimisese la 1488 şi o pereche de ripide (aşa zisele εξαπτέρυγα) de argint[38] despre care nu se ştie nici când, nici cum au ajuns la mănăstirea Sf. Ioan Evanghelistul din Patmos[39].
   Tot la Zografu mai ajunsese poate în jur de 1500 şi un steag de luptă al lui Ştefan, splendidă operă de broderie religioasă, în pură tradiţie bizantină, înfăţişându-l pe Sf. Gheorghe, ocrotitorul Zografului, dar şi al domnului, cât şi conducător al său în biruinţele asupra turcilor. Steagul se păstrează azi de către Institutul Naţional de istorie a artei din Bucureşti[40].
    Potrivit unei tradiţii locale mănăstirea lui Ştefan Vodă mai posedă o icoană a aceluiaşi Sf. Gheorghe dăruită, spun unele glasuri, ca recunoştinţă pentru biruinţa de la Vaslui (ianuarie 1475) împotriva turcilor[41].
   La 1817, în nartexul exterior al bisericii mari de la Zografu se puteau vedea înainte de 1935 chipurile voievozilor români, ctitori acolo: Vasile Lupu, ţinând în mâini Dobrovăţul, Alexandru cel Bun, dând moşia Căpriana, Ştefan cel Mare, care era ctitorul Zografului (cf. Isaia de Hilandar), aşa cum am şi putut constata foarte bine din cele expuse, pe lângă chipuri ale bazileilor bizantini sau bulgari[42].
Bunăoară atenţia domnească s-a îndreptat şi către o altă mare mănăstire athonită, către Grigoriu[43], aşa încât, când călătorul rus Barskij vizita această mănăstire pe la începutul secolului XVIII ştia deja că primul fondator al mănăstirii este Grigorie Sinaitul, iar al doilea Ştefan cel Mare.
   Tot din acea perioadă trebuie să fie şi celebra icoana a Maicii Domnului Παντάνασσα (Stăpâna lumii), păstrată şi azi în catoliconul mănăstirii, pe care o dăruise conform unei inscripţii pe o plachetă de aur (sub acoperământul actual), - „Μαρία Ασσάνινα Παλαιολογήνα κυρά της Μολδοβλαχίας” - a doua soţie a lui Ştefan cel Mare (devenise soţia lui Ştefan în 1472, la câţiva ani după moartea primei soţii, doamna Evdochia de Kiev, şi a murit la 19 decembrie 1477)[44].
   O a doua mărturie privind implicarea domnului Ştefan în bunul mers al mănăstirii Grigoriu ne vine de la Ioan Comnen care putuse descifra şi el dintr-o inscripţie votivă, azi pierdută, cum că marelui domnitor i s-ar fi datorat restaurarea “cu măreţie” (μεγαλοπρεπώς) a catoliconului mănăstirii, la anul 1497[45]. Sigur se poate afirma că Ştefan cel Mare a reînnoit toată mănăstirea din temelii (εν κρηπίδων) pe la 1500. Cu acest prilej ce viza înnoirile ce aveau să se facă se pare că voievodul şi-a legitimat din nou rangul imperial prin emiterea către Grigoriu a încă unui χρυσόβουλλον[46].
   Iar la Vatoped[47] se poate constata dintr-un basorelief votiv că domnul moldovean nu era străin de oarecari binefaceri şi aici. Este deja celebră imaginea în relief a domnitorului, purtând barbă de data aceasta (!), şi închinând Maicii Domnului cu Pruncul ceea ce pare a fi o bisericuţă. O inscripţie greacă roasă de vremi indică faptul că domnul construise acel turn pe care se afla basorelieful, o arsana de fapt, pe la 1495/1496[48].
*
   Prin toate acestea, Ştefan a reuşit să atragă atenţia lumii în care guverna, dar mai mult decât atât, el s-a înveşnicit în conştiinţa neamului şi Bisericii ţării sale ca cel mai important domnitor al românilor şi ca om al lui Dumnezeu. Poate nu este întâmplător că pe Ştefan ni l-a dat chiar Moldova, acolo unde vor mai apare încă alte genii ale culturii noastre, un Eminescu, un Iorga, un Porumbescu, ori un Sadoveanu. Pe această linie şi Ştefan împlineşte destinul unui om apărător al culturii ortodoxe. Relaţia lui specială cu Biserica, protectoratul Muntelui Athos, alianţa matrimonială cu marile case ortodoxe pregăteau drumul pentru un Neagoe Basarab şi anunţau pe un Vasile Lupu sau pe Constantin Brâncoveanu. Nu poate spune nimeni azi că noi prin oameni ca aceştia n-am salvat cultura Răsăritului şi parcă providenţial tot marele învăţat P.P.Panaitescu ne spunea că „rolul nostru istoric nu s-a terminat în acest colţ al lumii. Destinul unui neam este de obicei împlinit de mari forţe anonime şi rareori de mari personalităţi care-l întruchipează: una din ele este Ştefan cel Mare, omul din Moldova. Nu ştiu dacă se poate vorbi şi de influenţa inversă, a personalităţilor asupra sufletului popular. Dacă Ştefan a crescut în Moldova, credem, totuşi, că şi el şi-a lăsat urma asupra ţării. Cântecele, legendele, proverbele vorbesc şi azi de dânsul. .... urma sa a rămas ca o pecete asupra unui hrisov[49].  




REZUMAT


Studiul de faţă este una dintre multele încercări de a-l ţine viu pe marele voievod în conştiinţa neamului şi a Bisericii româneşti. Încercăm să întărim credinţa populară asupra sfinţeniei marelui voievod şi s-o argumentăm prin comportamentul deosebit al său. Avem în faţa noastră o conştiinţă ortodoxă de excepţie ce avea să susţină cultura ţării şi nu numai, cel mai celebru dintre ctitorii de biserică în istoria naţională, un protector al întregii Ortodoxii, dar al Muntelui Athos în mod excepţional, un geniu diplomatic rar întâlnit în istoria României, un geniu militar, aşijderea. Sunt numai câteva dintre aspectele asupra cărora încercăm o sinteză din care, într-o imagine finală, să rezulte chipul Sfântului. Toate acestea sunt susţinute cu prisosinţă de cronicarii epocii, dar şi de istoricii contemporani nouă. Numai unul dintre aspectele pe care le considerăm importante în analiza pe care o încercăm este acela care l-a impus pe marele Ştefan drept „ctitor mare a toată Sfetagora”, adică susţinător al ultimei enclave de tip imperial bizantin – Muntele Athos – conservând întreagă amintirea Bizanţului. A făcut-o şi pentru a căpăta, într-un fel, legitimare de la aceşti ultimi rezidenţi ai Bizanţului. Astfel, s-a impus în conştiinţa Bisericii întregi şi, nu mai puţin în cea naţională, drept sfânt.

 ________________________
* Conferinţă ţinută în faţa preoţilor din capitală la 2 iunie 2004, cu ocazia marcării a 500 de ani de la adormirea marelui voievod.
[1] Cronicarul polonez Jan Dlugosz, în Historiae Polonicae, spunea că după biruinţa ce avu la Podul Înalt, în ianuarie 1475, „nu s-a îngâmfat, ci a postit 40 de zile cu apă şi cu pâine. Şi a dat poruncă în ţara întreagă să nu cuteze să-i atribuie lui cineva acea biruinţă, ci numai lui Dumnezeu, cu toate că ştiau toţi că învingerea din ziua aceea numai lui se datoreşte”, în „Ştefan cel Mare şi Sfânt. Portret în cronică”, Editura Muşatinii, Mănăstirea Putna, 2004, p. 164.
[2] Tradiţia îi atribuie 47 biserici şi mănăstiri, câte una asociată fiecărui an de domnie, dar în realitate s-au identificat doar 32. Poate cercetările ce se vor face vreodată (!?) în Moldova de peste Prut să confirme tradiţia. Trebuie să menţionăm că sunt încă destui cărora nu le face plăcere afirmarea identităţii noastre prin raportarea la personaje precum Ştefan cel Mare sau Mihai Viteazul şi ca atare ajută mult la „păstrarea” (a se citi ascundere) tradiţiilor noastre.
[3] Vezi foarte buna punere la un loc a pasajelor de cronică cu referire la tot ce a reprezentat Ştefan cel Mare şi epoca sa, realizată prin grija domnului profesor Ştefan Gorovei la Editura Muşatinii a Sfintei Mănăstiri Putna, din 2004 - „Ştefan cel Mare şi Sfânt. Portret în cronică”.
[4] Letopiseţul Ţării Moldovei, Litera Internaţional, Bucureşti-Chişinău, 2003, p. 71.
[5] Ibidem.
[6] Pentru vârsta înscăunării, vezi Leon Şimanschi, Formarea personalităţii lui Ştefan cel Mare, în „Ştefan cel Mare şi Sfânt. Portret în istorie”, Editura Muşatinii a Sfintei Mănăstiri Putna, 2003, p. 36; idem,  Înscăunarea lui Ştefan cel Mare: preliminarii şi consecinţe, în ibidem, p. 308-309; Constantin Rezachevici, A fost Ştefan cel Mare „ales” domn în aprilie 1457?, în ibidem, p. 316-334.
[7] Dumitru Năstase, Ştefan cel Mare împărat, în volumul „Ştefan...Portret în istorie”, p. 573-576; Maria Magdalena Szekely, Ştefan Gorovei, „Semne şi minuni” pentru Ştefan voievod. Note de mentalitate medievală, în ibidem, p. 67-85. 
[8] Solia trimisă de Ştefan cel Mare la Veneţia, 8 mai 1477, în „Ştefan...Portret în cronică”, p. 352-353. vezi de asemenea şi pisania pe care el însuşi a pus-o la biserica ce o zidise acolo la Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1999, p. 104.
[9] Istoria Ţării Româneşti de când au descălecat pravoslavnicii creştini, în extras în vol. „Ştefan...Portret în cronică”, p. 151. 
[10] De o aşa de teribilă abilitate politică va mai da dovadă, nimeni altul decât Mihai Viteazul. Petre P. Panaitescu infirmă această teorie, apelând la ideea dinastică, potrivit căreia Ştefan n-ar fi făcut niciodată gestul unirii Moldovei cu Muntenia, din considerentul, foarte prezent în epocă, că cealaltă ţară aparţinea altei familii, adică era moşia altora. Aceasta întrucât, ideea dinastică nu era abstractă ca ideea de stat, nu era o idee socială precum cea naţională, ci domnul era stăpânul absolut al pământului cu supuşii lui. Se putea pune acolo cel mult un domn mai docil, în locul celui răsturnat – op. cit., p. 24. Şi noi dacă afirmăm aici ideea unei uniri, se înţelege că nu o facem din perspectiva unirii târzii din secolul al XIX-lea şi nici măcar din aceea a lui Mihai Viteazul. Ştefan chiar aşa a şi procedat: în Ţara Românească a numit un domn, dar şi pentru Transilavnia pregătea o soluţie întocmai. În punctul acesta, trebuie să mulţumesc domnului profesor Mircea Dogaru, istoric militar, de a-mi fi înlesnit înţelegerea a câte ceva din complexitatea acestei acţiuni de la 1467.
[11] Istoria lui Ştefan cel Mare povestită neamului românesc, Bucureşti, 2004 (reproducere în facsimil a ediţiei de la 1904), p. 4.
[12] Ştefan cel Mare. O încercare de caracterizare, în vol. „Ştefan...Portret în istorie”, p. 13-17.
[13] Ibidem, p. 17.
[14] Ibidem, p. 12.
[15] Vezi reproducerea scrisorii în vol. „Ştefan...Portret în cronică”, p. 348-349.
[16] Aşa i se adresase Papa Sixt IV într-o scrisoare din 13 ianuarie 1477 – vezi la Aloisie Tăutu, Spirit „ecumenic” între papalitate şi români pe vremea lui Ştefan cel Mare (1476), în „Ştefan...Portret în istorie”, p. 414-415. 
[17]O, bărbat minunat, cu nimic mai prejos decât conducătorii de oşti din vechime, de care atâta ne mirăm, care în vremurile noastre, a câştigat cel dintâi dintre toţi principii lumii, o atât de strălucită biruinţă asupra turcului. După câte cred eu, ar fi cel mai vrednic ca să i se încredinţeze conducerea şi stăpânirea lumii, şi mai cu seamă cinstea de căpetenie şi conducător împotriva turcului, cu sfatul, înţelegerea, şi hotărârea tuturor creştinilor, de vreme ce ceilalţi regi şi principi catolici se îndeletnicesc cu trândăvia şi plăcerile ori cu războaiele civile” – op. cit., p. 165-166.
[18] Chivotele ecumenice ale lui Petru Rareş şi modelul lor ceresc, Editura Anstasia, Bucureşti, 2003.
[19] De pildă, Petru Rareş luase cu sine în exilul său din Ardeal (1538-1541) şi apoi la Constantinopol, „ca pe un act de identitate”, tocmai Tetraevanghelul de la Humor în care tatăl era intitulat împărat. Legitimarea acestei puteri, ne arată Dumitru Năstase, se făcea mai întotdeauna cu referire la Ştefan Cel Mare şi la condiţia lui imperială. La fel titlul se va transmite şi lui Alexandru Lăpuşneanul, cât şi celor de după el - Ştefan cel Mare Împărat, p. 600 şi urm.
[20] Ştefan Gorovei, Ştefan cel Mare, în vol. „Ştefan...Portret în istorie”, p. 556.
[21] Dat fiind că am prezentat deja un material în sensul acesta la un Congres ţinut la mănăstirea Putna, între 18-25 aprilie 2004, nu voi face aici decât o scurtă amintire a ceea ce a însemnat ajutorul ştefanian pentru Muntele Athos. Pentru o mai largă informare, recomandăm studiul nostru: Ştefan cel Mare şi Sfânt şi protectoratul Locurilor Sfinte, în vol. „Altfel despre Ştefan cel Mare”, Editura Anastasia, Bucureşti, 2004, p. 217-242.
[22]Informaţia privind tema relaţiilor româno-athonite este îndeajuns de bogată: Pr. Prof. Teodor Bodogae, Ajutoarele româneşti la mănăstirile din Sfântul Munte Athos, Sibiu, 1940; Ştefan Andreescu, Ştefan cel Mare, protector al Muntelui Athos, în „AIIAI”, XIX, 1982; Petre Năsturel, Le Mont Athos et les Roumains. Recherches sur leur relations du millieu du XIVeme siecle a 1654 (=Le MA), Pontific. Institutum Studiorum Orientalum, Roma, 1986; Pr. Ioan Moldoveanu, Contribuţii la istoria relaţiilor dintre Ţările Române şi Muntele Athos. În întâmpinarea a 1040 de ani de la fondarea Muntelui Athos (963-2003), Bucureşti, 2002 şi multe altele.
[23] Vezi aici şi nota 11; Dumitru Năstase, L'idée impériale dans les pays roumains et “le crypto-empyre chrétien” sous la domination ottomane, în „Σύμμεικτα”, 4, 1981, p. 201. Acelaşi autor analizează în mod excepţional, cu prea bine-i cunoscuta rigoare ştiinţifică, calitatea imperială a marelui Voievod moldovean, într-un studiu deja citat de noi: Ştefan cel Mare Împărat, p. 566-609; la părerea aceasta s-a raliat şi eruditul istoric Ştefan Gorovei, împreună cu d-na Maria Magdalena Szekely, în foarte pertinentul studiu „Semne şi minuni”, p. 79. 
[24]În această perspectivă – spune din nou Dumitru Năstase – trebuie plasate şi portretele votive de la Athos ale lui Ştefan cel Mare, aşezat printre bazilei şi ţari, în calitate de ctitor şi înnoitor al unor mănăstiri împărăteşti din Sfântul Munte” - Ştefan cel Mare Împărat, p. 590-591.
[25] Op. cit. Încercăm să întregim cele spuse cu o imagine: în reprezentările eshatologice (înfăţişarea Judecăţii de Apoi, una din cele mai prezente şi răscolitoare scene în contextul la care ne referim) din câteva din picturile exterioare ale bisericilor ştefaniene apar zugrăviţi cei doi Apostoli reprezentativi pentru cele două părţi ale creştinismului (Ortodoxia şi Catolicismul), respectiv Petru şi Pavel, ţinându-se de mână, scenă destul de rară până şi la Muntele Athos. Or, aceasta exprimă gândirea profund ecumenică a rânduitorului acestei opere de pură teologie creştină, în cazul nostru însuşi domnul moldovean. 
[26] Mănăstirea Zografului, azi bulgărească, este între cele mai mari din Muntele Athos şi nu se ştie cu siguranţă când îşi are începuturile. În ce priveşte arhivele Zografului, ele au fost studiate parţial de istoricii Regel, Kurtz şi Korablev (Actes de Zographou, “Actes de l’Athos”, 4, VV, 13, 1907), care au şi catalogat 67 de documente slavone şi 13 greceşti, dintre care câteva sunt de la domnii români. Note şi informaţii despre arhiva Zografului se află şi la Heinrich Gelzer, Von Heiligen Berge und aus Makedonien, Leipzig, 1904, p. 121-2; idem, Sech Urkunden vom Zografu, în “Byzantinische Zeitschrift”, XIII (1912), p. 498. Katia Tcheremissinof, Les arhives slaves meridionales du monasteres de Zographu, “Byz. Zeitschrift”, 76, 1983. Din păcate, la Zografu nu s-a făcut până acum o cercetare de amploare care să dovedească bogăţia de documente româneşti, pentru că, în mod sigur, ele există, cu atât mai mult cu cât ea a fost considerată “lavră moldovenească”. În ce priveşte documentele româneşti, arhiva naţională a conservat mare parte şi în bibliotecile noastre. În mod normal, Zografu trebuie să posede o extrem de bogată arhivă, dat fiind că ea a fost ajutată pe rând de împăraţii bizantini, de ţarii sârbi şi cei bulgari, iar apoi, când la 1393 ţaratul bulgar a căzut, mănăstirea a trecut în grija domnilor români – Nicolae Iorga, Documente privitoare la istoria românilor culese de E. de Hurmuzaki, vol. XIV,1-3, Bucureşti, 1914-1936 (= Hurmuzaki, XIV); Paul Mihailovici, Mărturii româneşti din Bulgaria şi Grecia (1468-1856), Chişinău, 1933; Documenta Romaniae Historica (DRH), A. Moldova, Bucureşti, 1969-85; DRH, B. Ţara Românească, Bucureşti, I, 1966.
[27] B. de Khitrowo, Itineraires russes en Orient, Geneva, 1894, p.260, la Bodogae, op. cit., p. 218 şi la Năsturel, op. cit., p. 185.
[28] Este interesant de urmărit conţinutul documentului. Prin înscrisul său, domnul obliga mănăstirea, adică pe monahii trăitori în ea să-i înscrie numele la proscomidie, alături de al soţiei sale (Evdochia de Kiev, stinsă la 1463) şi al copiilor Alexandru şi Elena. Cât domnul avea să fie în viaţă, urma ca părinţii zografiţi să-l pomenească în fiecare sâmbătă seara, la paraclis, apoi duminica avea să se facă mângâiere fraţilor cu puţină băutură la masa de prânz, marţi se va face pentru dânsul o liturghie urmată de o masă pentru părinţi şi în fiecare zi va fi pomenit la laude. Iar pentru când nu va mai fi, rânduia cu multă exactitate termenele la care va să fie pomenit cu colivi şi băutură. În schimbul tuturor acestora, el se obliga să verse anual, cât va trăi, suma mai sus amintită Suma este una considerabilă (4000 aspri), de vreme ce tributul însuşi al Moldovei se ridica în acea vreme la 3000 de florini (piese de aur) ungureşti  - M. Berza, Haraciul Moldovei şi Ţării Româneşti în sec. XV-XIX, „Studii şi cercetări de Istorie Medie”, II, Bucureşti, 1957, p. 8-9; DRH, Moldova, II, p 191-194, nr.135; I. Bogdan, Documentele lui Ştefan cel Mare, Bucureşti, 1913, I, p. 99-103; I. Ursu, Ştefan cel Mare, Bucureşti, 1925, p. 403; Langlois, Le Mont Athos et ses monasteres, Paris, 1867, p. 92. Un comentariu mai larg asupra acestui act a se vedea la P. Năsturel, op. cit., p. 183-185, iar la p. 312 găsim o echivalenţă monetară şi vedem că cei 100 ducaţi însemnau 4.000 aspri, bani din care s-a reparat mănăstirea şi s-a făcut un spital - Bodogae, op. cit., p. 216; această danie e menţionată şi de Ioannis Mamalakis, Το Άγιον Όρος Αθως διά μέσου των αιώνων (Muntele Athos de-a lungul timpului), Tesalonic, 1971, p. 229.
[29] Se ştie că la 1546 s-a refăcut zugrăveala Lavrei moldoveneşti a Zografului. Pentru că în acel an, în Moldova domnea Petru Rareş, unul dintre marii susţinători ai Athosului, este exclus ca el, vrednic urmaş al marelui Ştefan, să nu fi contribuit cu nimic la această refacere, aşa cum făcuse la Cutlumuş, Xenofon, Karakalu şi în alte locuri. Din păcate, nimic nu atestă această refacere a picturii Zografului de către Petru Rareş, ci numai o intuim, potrivit unei tradiţii deja existente acum. Într-un cuvânt, este exclus ca Petru Rareş, ca şi fiu al lui Ştefan, să nu fi ajutat cu nimic Zografu - N. Iorga, Muntele Athos în legătură ţările noastre, “Analele Academiei Române. Memoriile Secţiunii Istorice”, 36, 1913-1914; Mamalakis, op. cit., p. 244. Cât despre Petru Şchiopul ştim îi acorda (de fapt înnoia) printr-un hrisov un ajutor anual de 100 piese de aur la 1 iunie 1575 - Hurmuzaki, XIV, 1, p. 49, nr. 119. Mai este important acest act prin aceea că sunt confirmate danii mai vechi ale lui Bogdan III, Ştefăniţă, Petru Rareş şi Alexandru Lăpuşneanu - Bogdan, Despre daniile româneşti la Athos, “Arhiva românească”, VI, 1941, p. 12-13. Prezenţa lui Petru Rareş în acest document verifică ipoteza emisă mai sus. În plus, vedem aici şi numele lui Alexandru Lăpuşneanu, a cărui soţie, Ruxandra, răscumpărase la 1568 metoacele pe care Zografu le avea în Macedonia şi care fuseseră confiscate de fiscul otoman. Operaţiunea s-a ridicat la 52.000 aspri - Ibidem. Bodogae mai susţine că doamna Ruxandra i-a mai făcut şi o danie anuală de 100 galbeni, tradiţie pe care o urma de fapt Petru Şchiopul (op. cit, p. 219 şi tabelele; Mamalakis, op. cit., p. 244; Năsturel, op. cit., p. 196).
[30] Denumirea de χρυσόβουλλον pentru diplomatica moldovenească a sec. XIV-XVI este una excepţională   - D. Năstase, Ştefan cel Mare, p. 592.
[31] Em. Turdeanu, L'activite litteraire en Moldavie a l'epoque d'Etienne le Grand (1457-1504), “RER”, V-VI, 1960, p. 49, nr. 1. Manuscrisul Apostolului ajuns la Zografu, azi în Muzeul Rumjancev din Moscova, este atât de valoros, încât el a fost ales dintre toate manuscrisele să reprezinte arta slavă a epocii – vezi idem, Oameni şi cărţi de altădată, ediţie îngrijită de Ştefan Gorovei şi Maria Magdalena Szekely, Edit. Enciclopedică, Bucureşti, 1997, p. 32-33.
[32] Deşi P. Năsturel spune că inscripţia de la intrare a fost distrusă de restaurările din 1882 totuşi M. Beza (Biblioteci, p. 51) ne redă o inscripţie de deasupra uşii, din interiorul arsanalei: “Binecredinciosul şi de Hristos iubitorul Ιώ Bogdan Voievod a zidit acest turn în numele Sfântului mucenic Nicolae, leat 7025”. Martor ocular al distrugerii a fost Teodor Burada care consemna evenimentul în jurnalul său de călătorie: O călătorie la Muntele Athos, Iaşi, 1884, p. 27, cf. Năsturel, op. cit., p. 186, nota 36.
[33] Inscripţia a ieşit la iveală în 1879, când călugării bulgari a dorit să-şi repare trapeza - Gh. Moisescu, Contribuţia românească pentru susţinerea Ortodoxiei în cursul veacurilor, “Ortodoxia”, 2, 1953, p. 257; T. Burada, op. cit., p. 78; Bodogae, op. cit., p. 217. Beza susţine că piatra cu inscripţia privitoare la reconstrucţia trapezei se afla în mănăstire la vremea vizitei sale, dar nu a putut-o vedea - Biblioteci, p. 50.
[34] Moisescu, op. cit., p. 257; Ioan Comnen, Προσκυνητάριον του Αγίου Όρους του Άθωνος (Proschinitar al Sfântului Munte Athos), editura Panselinos - Muntele Athos, 1984, p. 85; Kosma Vlahul, Η Χερόνησος του Αγίου Όρους του Άθωνος και αι εν αυταί μοναί και οι μοναχοί πάλαι τε και νυν (Peninsula Muntelui Athos, mănăstirile şi monahii de acolo, în vechime şi acum), Volos, 1903, p. 244; Gherasim Smyrnakis, Το Άγιον Όρος, Atena, 1903, p. 557; M. Ghedeon, ] Ο Άθως, Constantinopol, 1885, p. 185; Bodogae, op. cit., p. 217; Mamalakis, op. cit., p. 231. Cu această ocazie, Ştefan a plătit şi pentru construcţia unui apeduct şi a unui baptisteriu (φιάλη) - cf. C.C. Giurescu, Istoria românilor, Bucureşti, 1949, II, 2, p. 663.
[35] Lumea istorică cunoaşte faptul că multă vreme a fost cunoscut un chip al domnului moldovean purtând barbă, până ce, la 1881, învăţatul episcop Melchisedec a descoperit pe una din filele Tetraevanghelului de la Humor acea celebră miniatură reprezentându-l pe Ştefan, fără barbă însă, ci doar cu mustaţă şi plete. Informaţia a fost comunicată neîntârziat Academiei Române, ceea ce a generat o teribilă dipută în epocă, încheiată cu cuvintele altui mare erudit al nostru, B.P. Hasdeu: „după cum până aici portretul lui Ştefan era portret cu barbă, de asemenea, de aici înainte cel fără barbă rămâne portretul lui, până la proba plauzibilă contrarie” – în „Analele Academiei Române. Mem. Secţ. Ist.”, seria II, tom IV, 1881-1882, p. 59, cf. Ion Solcanu, Portretul lui Ştefan cel Mare în pictura epocii sale. Noi consideraţii, în volumul „Ştefan cel Mare şi Sfânt. Potret în istorie”, p. 117 (vezi foto în Anexa A).
[36] Teoctist era bulgar de origine, după cum ne spune Dimitrie Cantemir, Descriptio Moldaviae, ed. G. Guţu, Maria Holban, N. Stoicescu, V. Mihăilescu, Ioana Constantinescu, D. M. Pippidi, Bucureşti, 1973, p. 370-371, iar după o sursă pierdută azi a rămas în tradiţie faptul că Teoctist era ucenic al mitropolitului antiunionist Marcu al Efesului - cf. Năsturel, op. cit, p. 183, nota 25. Cât despre Gheorghe se ştie că sub el s-au zidit cele mai multe dintre mănăstirile marelui domn şi s-au scris foarte multe manuscrise dintre care multe se află azi şi la Athos. Este cazul unui manuscris slavon copiat de un călugăr de la Zografu, la 1503, din îndemnul său – Pr. Prof. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. I, Bucureşti, 1991, p. 353-354. 
[37] Ibidem, p. 122-124; Năsturel, op. cit, p. 188.
[38] Iată inscripţia slavă de pe ele: „Ioan Ştefan Voievod, prin mila lui Dumnezeu domn al Ţării Moldovei, fiu al voievodului Bogdan, a făcut această ripidă pentru biserica sfântului şi marelui martir Gheorghe, din mănăstirea Zografu de la Sfântul Munte, 30 iulei 1488” – Năsturel, op. cit., p. 191, nota 49.
[39] Ibidem, p. 192.
[40] A se vedea pentru detalii Ana Maria Musicescu, La broderie medievale roumaine, Bucureşti, 1969, p. 39, nr. 21; V. Vătăşianu, Istoria artei feudale în Ţările Române, I, Bucureşti, 1959, p. 933-935.
[41] Bodogae, op. cit., p. 216.
[42] Ibidem, p. 222.
[43] Nu se cunosc foarte multe în legătură cu istoria mănăstirii sau arhiva ei, dar avem totuşi la îndemână două monografii, ambele ale călugărului Varlaam Anghelakis Grigoriatul, Η εν Αγίω Ορει ΙΜ του Γριγορίου, 1300-1921 (Sf. M-re Grigoriu din MA), Tesalonic, 1921; idem,  Έγγραφα της εν Άγιω Όρει Ιερά Μονή οσίου Γρηγορίου (Documente ale m-rii Grigoriu din MA), Tesalonic, 1929 (cuprinde 43 documente din epoca bizantină. Acesta fusese bibliotecar al mănăstirii şi susţinea că începuturile ei s-ar datora lui Grigore Sinaitul, ce ar fi trăit în acele locuri, chiar în sec. XIV, iar Grigore Sirianul, căruia îi atribuia Kosma Vlahul (op. cit., p.298, cf. Bodogae, op. cit., p. 277-8) întemeierea, nu este decât un ucenic al Sinaitului. A se vedea şi Pr. D. Stăniloaie, Viaţa şi învăţătura Sf.Grigorie Palama, Sibiu, 1938, p.12, cât şi monografia lui Evloghie Kourilas, Συμβολή εις την ιστορίαν της μονής του Αγίου Γρηγορίου (Contribuţie la istoria m-rii Grigoriu), “Γρηγόριος Παλαμάς, Tesalonic, 1922.
[44] Vezi inscripţia la Millet, Pargoire, Petit, , Recueil des inscriptions chretiennes de l’Athos, Paris, 1904, p.175, nr. 511; o fotografie la M. Beza, Urme româneşti în Răsăritul ortodox, Bucureşti, 1937, p. 48; Anghelakis, { Εγγραφα, p. 20-41; idem, Η εν Άγιω Όρει, Tesalonic, 1921, p. 41; Iorga, Muntele Athos în legătură ţările noastre, “AARMSI”, 36, 1913-1914, p. 466; I. Bogdan, Despre daniile româneşti la Athos, “Arhiva românească”, VI, 1941, p. 27; P.S. Năsturel, Date noi asupra unor odoare de la mănăstirea Putna, II, “Romanoslavica”, IV, 1960, p. 267; idem, Le Mont Athos, p. 269; Beza, Biblioteci, p. 62, citează acest fapt dar pune dania în seama doamnei Maria, soţia lui Alexandru cel Bun, ceea ce nu este adevărat. Problema a fost lămurită de D. P. Bogdan, Mangopul în lumina unor noi cercetări, Bucureşti, 1940. Faptul că doamna era din neamul Paleogilor (lucru demonstrat de I. C. Filliti, Marie Paleologue, Bucureşti,1937) justifică şi mai bine legăturile domnului cu M.A.
[45] Προσκυνητάριον, p. 97.
[46] Vezi D. Năstase, Ştefan cel Mare, p. 593, nota 114.
[47] Imensul număr de documente româneşti de la Vatoped (aproximativ 13.000) mărturiseşte cu prisosinţă despre purtarea de grijă a domnilor, boierilor, ierarhilor români pentru “Lavra cea mare de la Vatoped”, cum o vom găsi numită de Vasile Lupu la 1646. În ce priveşte arhiva, ea a fost cercetată prima oară de Teodoret de la Esfigmenu (1803), fost la Lavra, care a adunat materiale din tot Muntele. Manuscrisul n-a apucat să fie publicat de el, ci a fost publicat, fără nici un scrupul, de un alt esfigmenit, Gherasim Smyrnakis (op. cit.). Porfir Uspenskij, în lunga sa călătorie al Athos, a studiat arhiva Vatopedului, iar la 1868, Filaret Vatopedinul a tradus catalogul actelor importante, relative la istoria Muntelui Athos, după Porfir Uspenskij, Journal du ministere de l'Instruction publique, Petersburg, 1848-1850. În 1891, un alt monah vatopedin, Evghenie, publica la Atena Περιγραφή έμμετρος της μονής Βατοπαιδίου (Descriere în versuri a Vatopedului). În 1898, apare la Petersburg volumul lui W. Regel, Χρυσόβουλλα και γράμματα της Μεγίστης Μονής του Βατοπαιδίου (Hrisoave şi scrisori ale marii m-ri a Vatopedului). Sofronie Eustratiadis, în colaborare cu monahul Arcadie de la Vatoped, a scos la iveală volumul de documente Κατάλογος των κωδίκων της μονής Βατοπαιδίου (Catalog al codicilor M-rii Vatoped), Paris, 1924. Acest Arcadie mai publicase, în două rânduri, documente de la Vatoped, în 1919, Ανάλεκτα εκ του αρχείου του Βατοπαιδίου (Alese din arhiva M-rii Vatoped), “Grigorie Palama”, Salonic (reluate de M. Gouda, în [ Επετερίς των βυζαντινών σπουδών, III, 1926). Sofronie va publica iar, la 1930, Ιστορικά μνημεία του Άθω εκ του αρχείου της μονής Βατοπαιδίου (Monumente istorice ale Athosului în arhiva M-rii Vatoped ), “Ελληνικά”, Atena. Şi, în sfârşit, monahul Alexandru Vatopedinul publica în “Grigorie Palama” din 1920 şi 1922: Εκ του αρχείου της ΙΣΜΜ Βατοπαιδίου (Din arhiva Sf. Mari Mănăstiri a Vatopedului) şi în “Μακεδονικά γράμματα”, 2, 1934-35 Επιγραφαί ΙΜ Βατοπαιδίου ( Inscripţii de la Vatoped). Arhiva românească a Vatopedului a început a fi cercetată în mod serios, din 1985 încoace, de cercetătorul român Florin Marinescu, care a emis opinia că o rezumare a acestor documente s-ar putea cuprinde în aproximativ 15 tomuri, muncă realizabilă nu mai devreme de anul 2025! Aceasta o spune autorul în cadrul unui Congres din 1-3 dec. 1996 la Atena, congres care a pus în discuţie mănăstirea Vatoped, sub toate aspectele. Cele redate acolo de acest autor au fost publicate şi puţin mai înainte, în articolul Τα μετόχια του Βατοπαιδίου στην Ρουμανία (Metoacele Vatopedului în România), în “Ιερά Μεγίστη Μονή Βατοπαιδίου. Παράδοση, ιστορία, τέχνη” (Sf. Mare M-re Vatoped. Tradiţie, istorie, artă), edit. Muntele Athos, 1996, 2 vol. Vezi idem, Τα ρουμανικά αρχεία του Αγίου Ορους. Σημαντική πηγή γιά την ιστορία του (Arhivele româneşti ale Muntelui Athos. un izvor important pentru istoria lui), “Διεθνές Συμπόσιο. Το Αγιον Ορος, χθές, σήμερα, αύριο, 29 oct.-1 nov. 1993”, Μακεδονική Βιβλιοθήκη, 84, Thessalonic, 1996, p. 195-201. Numărul imens de documente româneşti este semnalat şi de Kriton Hrisohoidis, Το αρχείο της μονής Βατοπαιδίου (Arhiva M-rii Vatoped), “Καθημερινή”, 1 dec. 1996, p. 29, dintre care - spune el - 1500 ar fi domneşti, emise între 1428-1863.
[48] Bodogae, op. cit., p. 116, credea că Ştefan închină o bisericuţă în acel tablou votiv, dar A. Xyngopoulos, Un edifice du voevode Etienne le Grand au Mont Athos, “Balkan Studies”, 11, 1970, p. 106-108, a dovedit că Ştefan închina chiar arsanaua mănăstirii, corectându-i astfel şi pe Millet, Pargoire, Petit, Recueil, p. 42, nr. 139; cf. Năsturel, Le Mont Athos, p. 100. Placa cu inscripţia votivă a fost pusă la 1496.
[49] Panaitescu, op. cit, p. 31.
 

SURSA:
(http://www.ftoub.ro/index.php?option=com_docman&task=doc_details&gid=547&Itemid=396); 16.11.2012;Ora: 3.44 A.M.






***


(† 2 IULIE 1504)



Troparul Sfântului, glas 1:
Apărător neînfricat al credinței și patriei străbune, mare ctitor de lăcașuri sfinte, Ștefane Voievod, roagă pe Hristos Dumnezeu, să ne izbăvească din nevoi și din necazuri. 




 Istorie: Când s-au strâns Țara la Direptate

„Ei cu toţii au strigat într-un glas: Întru mulţi ani de la Dumnezeu să domneşti! Şi cu toţii l-au rădicat Domn şi l-au pomăzuit spre domnie mitropolitul Teoctist”. (Grigore Ureche, Letopisețul Țării Moldovei (1352-1594), ediția P. P. Panaitescu, editura ESPLA, București, 1955, p. 83).

1. Voievodul - Unsul lui Dumnezeu.

Pomăzuirea sau mirungerea voievodului oficiată de Mitropolitul Țării este a doua treaptă a tainei Mirungerii. Prin ea se dă voievodului harul conducerii poporului ca „un episcop al treburilor din afara Bisericii”, după expresia lui Eusebiu de Cezareea. Pomăzuirea sau mirungerea dă voievodului patru daruri sacre: un nume nou - Ioan, legitimitate, autoritate și imunitate. Această lucrare sfântă se face din mila lui Dumnezeu (бж7іею мл7стію bojieiu milostiu).
a. Numele nou.

Numele nou Ioan, prescurtat în scris Їw7 de la Їwaннъ, semnifică alesul lui Dumnezeu. În urice și pisanii, Ștefan cel Mare se intitulează: „Ioan Ştefan voievod, din mila lui Dumnezeu Domn al Țării Moldovei, fiul lui Bogdan voievod”.
 


b. Legitimitatea sacră
Legitimitatea sacră este exprimată prin titlul de „Voievod, Domn, Singur - Stăpânitor, Autocrator sau Samoderjaveț, apelat de popor cu titlul Măria Ta”. La aceste titluri primite din mila lui Dumnezeu se adaugă legitimitatea biologică de „os domnesc”, prin menționarea calității de „Fiul lui Bogdan voievod”.
c. Autoritatea sacră
Dreptul de a judeca cu sabia (jus gladii), decurge tot din mila lui Dumnezeu confirmată prin pomăzuirea voievodului. „Drept aceea, - învață Sfântul Neagoe Basarab pe fiul său Theodosie - fiecărui împărat sau domn căruia i se dă împărăţia şi domnia, din mila lui Dumnezeu i se dă. Căci împărățiile și judecățile sunt ale lui Dumnezeu, şi pentru aceea se dau împărăţiile de la Dumnezeu, ca să judece pre oamenii săi cu dreptate. Iar pre cei răi, carii fac fărdelege, să-i judece cu caznă şi cu certare”. (Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie, ediția Dan Zamfirescu și George Mihăilă, editura Minerva, București, 1970, p. 187.
d. Imunitatea sacră
Inviolabilitatea personală decurge din harul voievodal de a conduce poporul încredințat de Dumnezeu ca „un episcop al treburilor din afara Bisericii”.Cel care atentează asupra alesul lui Dumnezeu săvârșește lèse majesté, ofensează Majestatea lui Dumnezeu. Dacă voievodul nu mai împlinește poruncile lui Dumnezeu, atunci el pierde această imunitate sacră.
2. Voievodul purtător de biruință, побэдон0сец
a. Luptător pentru Moldova și creştinătate (hristianstvo)
Letopisețul de când s-a început Țara Moldovei, scris în 1475 (în lb. slavonă), îl numește pe Voievod cu titlul Sf. M. Mc. Gheorghe ”побэдон0сец” adică, purtător de biruinţă”
(P. P. Panaitescu, Contribuţii la istoria culturii româneşti, ediţie Silvia Panaitescu, prefaţă, note şi bibliografie de Dan Zamfirescu editura Minerva, Bucureşti, 1971, p. 73).
b. Sfinții luptă alături de Ștefan cel Mare, după cum ne spune cronicarul Grigore Ureche:

1475. La Podul Înalt:
„Deci ajutorând puterea cea dumnezeiască, cum se vrea tocmi voia lui Dumnezeu cu a oamenilor, aşa i-au cuprins pre turci negura, de nu să vedea unul cu altul. … „Şi într-aceea laudă şi bucurie au zidit biserica Sfântului Ioan Botezătorul, în târg în Vaslui, dând laudă lui Dumnezeu de biruinţă ce au făcut”. (Grigore Ureche, op. cit., p. 92-93).

1481. Râmnic:
„Au biruit Ştefan vodă cu mila lui Dumnezeu şi cu ruga Preacistii şi a tuturor sfinţilor şi cu ajutoriul Sfântului şi Marelui Mucenic al lui Hristos Procopie. … Zic să se fie arătat lui Ştefan vodă Sfântul Mucenic Procopie, umblând deasupra războiului călare şi într-armat ca un viteaz, fiindu într-ajutoriu lui Ştefan vodă şi dând vâlvă oştirii lui. Ci iaste de a-1 şi credere acest cuvânt, că dacă s-au întors Ştefan vodă cu toată oastea sa, cu mare pohfală, ca un biruitor, la scaunul său, la Suceava, au zidit biserică pre numele Sfântului Mucenic Procopie, la sat la Bădeuți, unde trăieşte şi pănă astăzi”. (Grigore Ureche, op. cit., p. 96-97).

1497. Codrii Cosminului:
„Şi a patra zi i-au ajuns în pădure, joi, octomvrie în 26 de zile, luând ajutoriu pre Dumnezeu şi cu ruga Precistii şi a Sfântului Marelui Mucenic Dimitrie şi lovindu-i de toate părţile i-au biruit … ajutând și Sfântul Mucenic Dimitrie, călare şi într-armat ca un viteaz, și iaste de a şi credere, de vreme ce au zidit biserică în Suceava”. (Grigore Ureche, op. cit., p. 104, 106).
3. Poartă a creştinătăţii - ”porta della christianita”

- Scrisoarea din 25 ianuarie 1475, trimisă după Bătălia de la Vaslui, din 10 ianuarie 1475, ca cerere și avertisment atât papei Sixt al 4-lea, cât și dogelui Veneției: „Noi am luat cu toţii sabia în mână şi, cu ajutorul Dumnezeului nostru Atotputernic, am mers împotriva duşmanilor creştinătăţii, i-am biruit şi i-am călcat în picioare şi pe toţi i-am trecut sub ascuţişul sabiei; pentru care lucru lăudat să fie Dumnezeul nostru 
… Dar dacă țara noastră, această „poartă a creştinătăţii - porta della christianita - va fi pierdută de mine, atunci toată creştinătatea va fi în mare primejdie”. (Ştefan cel Mare chema pe principii creştini la organizarea unei coaliţii de apărare „împotriva duşmanului creştinătăţii, până mai este vreme. Dezastrul de la Mohacs din 1526 și asediul Vienei din 1683, aveau să-i dea dreptate). „Iar noi, din partea noastră — spune el — făgăduim, ρe credința noastră creștinească, că vom sta în picioare, noi cu capul nostru, şi ne vom lupta până la moarte pentru creştinătate. Aşa trebuie să faceţi şi voi, pe mare şi pe uscat, după ce, de data aceasta, cu ajutorul lui Dumnezeu celui Atotputernic, noi i-am tăiat mâna cea dreaptă”. (G. Mihăilă, Contribuții la istoria culturii și literaturii române vechi, editura Minerva, București, 1972, p. 171)

- Scrisoarea din 8 mai 1477, trimisă Senatului Veneției, privind înfrângerea din iulie 1476, de la Valea Albă - Războieni: „Eu, împreună cu curtea mea, am făcut се-am putut şi s-a întâmplat cum am spus mai sus, care lucru socotesc că a fost voia lui Dumnezeu, ca să mă pedepsească pentru păcatele mele; şi lăudat să fie numele lui”. (G. Mihăilă, op. cit., p. 180).
Ne-am fi așteptat să fie o scrisoare de scuză și eventual reproș față de fidelitatea principilor creștini privid spiritul de cruciadă împotriva Semilunii, dar Ștefan cel Mare gândește după logica Psalmului 50, „a fost voia lui Dumnezeu, ca să mă pedepsească pentru păcatele mele; şi lăudat să fie numele lui”.
4. De moartea lui Ştefan vodă celui Bun, vă leato 7012 (1504).
Fiind bolnav şi slab de ani, ca un om ce era într-atâtea războaie şi osteneală şi neodihnă, în 47 de ani, în toate părţile se bătea cu toţii şi după multe războaie cu noroc ce au făcut, cu mare laudă au murit, marţi, iulie 2 zile, vă leato 7012 (1504). Iar când au fost aproape de sfârșitul său, chiemat-au vlădicii şi pe toţi sfetnicii săi, boiarii cei mari şi alţi toţi câţi s-au prilejit, arătându-le cum nu vor putea ţinea Țara, cum o au ţinut-o el, ci socotind din toţi mai puternic pre turc şi mai înţelept, au dat învăţătură să se închine turcilor, „pentru că turcii sunt de Dumnezeu lăsaţi certare creştinilor şi groază tuturor vecinilor”. (Grigore Ureche, op. cit., p. 118).
5. Ștefan cel Mare și regele David.
„Fost-au acest Ştefan vodă om nu mare de stat, mânios şi degrab vărsătoriu de sânge nevinovat; de multe ori la ospeţe omoria fără judeţu. Amintrilea era om întreg la fire, neleneş, şi lucrul său îl ştiia a-1 acoperi şi unde nu gândeai, acolo îl aflai. La lucru de războaie meşter, unde era nevoie însuşi să vâriea, ca văzându-1 ai săi, să nu să îndărăptieaze şi pentru aceia rar război de nu biruia. Şi unde biruiau alţii, nu pierdea nădejdea, că ştiindu-se căzut jos, se rădica deasupra biruitorilor.
Iară pre Ştefan vodă l-au îngropat ţara cu multă jale şi plângere în Mănăstire în Putna, care era zidită de dânsul. Atâta jale era, de plângeau toţi ca după un părinte al său, că cunoştiia toţi că s-au scăpat de mult bine şi de multă aparatură. Ce după moartea lui, pănă astăzi îi zic sveti (sfântul) Ştefan vodă nu pentru suflet, ce iaste în mâna lui Dumnezeu, că el încă au fost om cu păcate, ci pentru lucrurile lui cele vitejești carile niminea din domni, nici mai nainte, nici după aceia l-au ajuns. Au domnit Ştefan vodă 47 de ani, 2 luni şi trei săptămâni şi au făcut 44 de mănăstiri şi însuşi-ţiitoriu  preste toată ţara. (Grigore Ureche, op. cit., p. 111-112).
„Este demn de amintit - scrie PS Calinic Botoșăneanul în cartea sa Sfinții - mlădițe din Hristos - ceea ce a spus episcopul Anastasie al Râmnicului, în 1904, cu prilejul sărbătoririi a patru secole de la mutarea la cele veşnice a vrednicului domnitor: „Rugăciunile înălţate către Dumnezeu de către slujitorii Altarului în aceste sfinte biserici, precum şi sfânta jertfă ce s-a adus în acest lung timp pentru sufletul fericitului lor ctitor, negreşit i-au câştigat iertarea păcatelor. În această credinţă a împodobit el pământul ţării cu biserici şi credinţa lui 1-a mântuit”. (Calinic Botoșăneanul, Sfinții - mlădițe din Hristos (51 de predici), editura Doxologia, 2010, p. 130).
2 iulie 2012. Preot Matei Corugă
                                                                (Sursa: http://parohiasfantulvasiletatarasi.blogspot.ro/ )


                                                                               ***



Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mã pe mine pãcãtosul!